≡ Menu

Natura si Copilăria

Oare pierdem din vedere procesul de învățarea bazat pe materiale de când au început să apară tot mai multe aplicații pentru sugari, în timp ce experții din cadrul Ministerului Educației solicită alfabetizarea copilului încă de mic? Micuții viitori oameni de știință și exploratori cresc rapid prin joacă, în aer liber, nerăbdători să pășească în această lume, la propriu.

Barbara Kiser : învățând prin fapte
Editor „Arte și literatură” din cadrul publicației „Nature”.

Terenuri de joacă copiate la indigo. Săli de clasă înghesuite. Parcări pe teritoriul suprafeței școlii. În vecinătatea zonelor industriale, acestea reprezintă mediul în care majoritatea copiilor mici ar trebui să se joace și să învețe; până și împrejmuirile grădinilor zoologice sunt mai adecvate. Abundă studiile ce denotă proiectarea slabă și plină de obstacole în procesul de învățare pentru cei mici, dăunătoare precum antrenamentele militare. Între timp, cerul înstelat și experimentele cu broscuțe – cândva agentul de recrutare al științelor – rămân dincolo de experiența majorității copiilor mici. Acum, doi experți mondiali în dezvoltarea unui mediu propice procesului de învățare pentru cei mici au venit cu propuneri despre ce ar trebui să se întâmple în continuare.

==========================

Seminar NEIDAN
Intermediari
21.Sep-01.Oct.2017

ÎNREGISTREAZĂ-TE

==========================

Legătura copiilor mici cu lumea fizică este un spațiu supraîncărcat, în care potențialul arzător întâlnește o fărâmă de nou. Expertul în dezvoltare neuro-psihică Alison Gopnik descrie felul în care copii conștientizează lumea. Creierul sugariilor se dezvoltă rapid, făcând 700 de conexiuni noi neuronale pe minut. Până la vârsta de 3 ani, un copil deja are 1000 de trilioane de sinapse realizate, de 4 ori mai multe decât în creierul unui adult; acestea se reduc de-a lungul vieții.

În timp ce se dezvoltă conexiunile neuronale, sugarii și copiii mici explorează lumea holistic, prin intermediul mâinilor, picioarelor și corpului, precum și cu ajutorul ochiilor, nasului și gurii. Senzorio-motor, învățarea bazată pe obiecte reprezintă piatra de temelie a evoluției noastre și modelează creierul. Matematicianul și biologul Jacob Bronowski a scris în lucrarea „Ascensiunea omului”, din 1973 : „Mâna reprezintă cea mai performantă unealtă a minții”. Lucruri precum oameni și obiecte, nisip, apă, planta de fasole, membri sociali ai familiei, satisfac dorința micuțului cercetător de a explora lumea, conform lui Gopnik.

Faptul că de mici copiii învață cum pot funcționa lumea fizică și oamenii atât de tangibil, luându-se de mână cu ei, la propriu, militează împotriva ideii că un cadru academic intensiv trebuie să dezvolte cursuri pentru copiii sub șase ani pentru a-i pregăti pe aceștia să deveni viitorii biologi sinteticieni și ingineri de energii regenerabile. Aceasta reduce abilitatea de a învăța să asculte, de a citi, de a vorbi și de a scrie, susține psihologul cognitiv Guy Claxton.

Mass-media este privită adeseori ca o corecție la un astfel de reducționism. Dar cum atâția sugari și copii mici trăiesc acum în lumea virtuală – inclusiv unele grădinițe se mândresc cu table magnetice uriașe pentru proiecții – dispozitivele electronice sunt dezbătute intens în contextul procesului de învățare timpurie. Oricare ar fi verdictul final, este evident că experiența virtuală de una singură eșuează în a implica total copilul: timpul alocat acestor dispozitive îi limitează la ceea ce Claxton numește învățare „ochi-creier-deget”. Poate de asemenea să afecteze timpul petrecut cu cei din jur, socializarea și învățarea unei limbi, care sunt fundamentale dezvoltării timpurii a copilului.

Între timp, alternativele de modă veche la reducționism sunt puse în practică de o perioadă îndelungată. Descoperirile recente în ceea ce privește importanța fizicalității și a contactului fizic pentru cei mici au un ecou puternic asupra inovatorilor și reformatorilor pedagogici de la începutul secolului al XX-lea. Unul dintre primii fizicieni de sex feminin din Italia, Maria Montessori (1870–1952), constată legătura strânsă dintre cunoaștere și mișcare, punând accent pe învățarea autonomiei prin joacă și susținând educația bazate pe materiale. Sălile de clasă ale lui Montessori au fost comparate cu laboratoare universitare, unde copiii își direcționează atribuțiile în propriul lor ritm, cu „colegi” aleși de ei și materiale multifuncționale proiectate pentru diverse experimente. Copiii de 3 ani, de exemplu, ar putea fi capabili să manipuleze și sorteze cilindri de lemn de diferite dimensiuni, iar prin intermediul acestui proces să învețe manipularea instrumentelor fine, precum și noțiuni de comparație, elemente de matematică și să își dezvolte raționamentului.

O filozofie similară impregnează alte sisteme ce stimulează utilizarea timpurie a limbii, și îmbunătățesc reflecția și imaginea de sine. Finlanda se concentrează asupra educației copiilor până în 7 ani prin învățarea fizică și socială bazată pe joacă, iar locuitorii acestei tări de numai 15 ani sunt printre primii din Europa în științe și în sondajele efectuate de Organizația Internațională a Studenților pentru Cooperare Economică și Programe de Dezvoltare.

Mai radicală este școala forestieră, ce are rădăcini în timpul petrecut în aer liber, după modelul reformatului educațional Margaret McMillan (1860–1931), printre alții, adoptat de țări de la Marea Britanie până la Anglia și Scandinavia între anii 1910 și 1990. O „sală de clasă” poate fi reprezentată de o defrișare de pădure, un foc de tabără sau identificarea insectelor; metodologie cu asumare de riscuri, suspravegheată și observată îndeaproape.

Educația în aer liber a inspirat biologi de la Charles Darwin la E. O. Wilson, iar planul de studii prezintă o serie de avantaje cheie spre deosebire de învățarea din bancă. Un studiu al școlilor forestiere din Marea Britanie, solicitat de Comisia Silvică și condus de Cercetarea Silvică și Fundația New Economics, a scos în evidență îmbunătățirea încrederii copiilor, concentrării, controlul motor fin și lucrul în echipă. Școlile forestiere oferă de asemenea dovezi tangibile în ceea ce privește fenomenele abstracte, cum ar fi ciclurile de viață, lanțurile alimentare și comportamentul materialelor (ca de exemplu motivul pentru care lemnul se înnegrește în foc).

Natura nu poate fi întrecută din punct de vedere al mediului de învățare, argumentează ecologistul social Stephen Kellert. O pajiște sau malul mării reprezintă o experiență captivantă, cucerind și provocând din toate punctele de vedere copilul : fizic, social, cognitiv și emoțional. Prin intermediul fenomenelor complexe și neașteptate, ca : ploaia, vântul, zborul păsărilor, împroșcarea cu noroi, căderea frunzelor, natura trezește curiozitatea, chiar și pentru simplul fapt că furnizează un loc de joacă cu detalii captivante și orizonturi îndepărtate.
Dar din moment ce se renunță la natură în favoarea traficului rutier, locurile sigure pentru joacă (și învățat în aer liber) devin refugii și terenuri de testare pentru copii, mai importante ca oricând. Joaca de „calitate”, care dezvoltă simțurile, intelectul, socializarea, fizicalitatea și abilitățiile motorii ale copilului, necesită crearea unor spații de joacă adaptate nevoilor și comportamentului acestuia, precizează Günter Beltzig, renumit designer pentru proiectarea locurilor de joacă.

În timp ce educatorii teoreticieni, profesorii, guvernele și părinții se contrazic la nesfârșit în ceea ce privește alfabetizarea, dezvoltarea abilităților matematice și testarea copiilor sub 8 ani, uneori uităm de ceea ce ne furnizează natura. Am evoluat ca specie în această lume prin curiozitatea incandescentă – marca oamenilor de știință din fiecare secol – și prin intermediul jocului. Acele realități fizice și primitive încă mai au multe să ne învețe, intr-un fel sau altul.

Günter Beltzig : învață să te joci, joacă-te ca să înveți
Designer industrial și de terenuri de joacă, Hohenwart, Germania.


Un spațiu urban dotat cu un topogan și leagăne reprezintă ceea ce numim teren de joacă. Majoritatea acestor spații sunt proiectate de arhitecți peisagiști. Încă nu există un sprijin academic la teoria proiectării terenurilor de joacă, cu toate că deja există proiectare pentru cimitire. Cunoștintele acumulate de pedagogi, psihologi și neurologi în ceea ce privește comportamentul copiilor încă nu au ajuns la stadiul proiectării terenurilor de joacă, astfel încât majoritatea acestor spații eșuează în a inspira dorința de joacă și dezvoltarea fizică, emoțională, socială și psihologică pe care le generează acestea.

Proiectanții sunt instruiți în creare și în rezolvarea problemele apărute, precum și în ceea ce privește materialele și știința producției. Dar pentru a crea un mediu adevat copiilor, trebuie sa ne comportăm ca niște antropologi, respectând diferențele dintre aceștia. Învățăm prin observație reflexivă să le descoperim nevoile, posibilitățile și obiectivele.

A fi copil este un proces fluid, într-o continuă schimbare. Indiferent de ce este astăzi capabil un copil, poate nu ar fi reușit ieri; orice ar face mâine, poate astăzi nu ar fi în stare. Această noutate continuă, această dezvoltare psihologică, această schimbare a minții, vine în valuri, și nu într-un ritm constant. Unii se dezvoltă timpuriu, în timp ce alții mai târziu.

Continua schimbare a trupului și a minții conduce la un fel de conflict interior constant în ceea ce privește capacitățile pe care le posedă un copil. Această căutare de sine pentru a descoperi acele capacități, valorificarea imparțială, fantezia spontană, creativitatea, curiozitatea, reprezintă de fapt definiția definiția jocului. Stă la originea procesului de învățare, nu doar cu ajutorul creierului, ci și în combinație cu intuiția, sentimentele și cu trupul : învățarea cu întreaga ființă. Este o descoperire fără un țel anume, prin intermediul experimentării, într-o lume în care copilul este cel care ia deciziile, și nu cel pentru care se decide. Pentru acest tip de studiu, un copil necesită timp, libertatea de a alege și spațiu. Pentru speciile noastre din ce în ce mai urbanizate, acel spațiu este terenul de joacă.

Caracteristicile comunității vor dicta designul terenului de joacă până la un punct. Cartierele învecinate sunt diferite atât din punct de vedere socio-economic și demografic, precum și topografic, infrastructural și al gradului de urbanizare. În interiorul spațiului de joacă, schema și natura caracteristicilor vor determina comportamentul copilului, și prin urmare, necesită un design bine pus la punct pentru a se asigura că nevoile și dorințele acestuia, individuale și colective, sunt îndeplinite.

Componente pentru cățărare și balansare – cum ar fi scările, frânghiile și podurile suspendate – respectarea planificării, rezolvarea problemelor, coordonarea fizică, controlul trupului, gestionarea riscurilor și șansa de a lucra la timpul de reacție, precum și o înțelegere a capacităților și a neajunsurilor. Echipamentul de cățărare ar trebui întotdeauna să reprezinte o parte dintr-o schemă mai amplă, ca de exemplu să ofere o scurtătură sau o cale spre o rampă. Separat, va conduce la dispute asupra teritoriului.

Turnurile și căsuțele de joacă la un nivel înalt oferă perspective : experiența de a privi lumea într-un mod diferit și de sus. Acest lucru poate ajuta la transformarea unui copil, așa că structurile înalte sunt destul de populare și oferă multiple căi de a urca simultan în sus și în jos, precum construcțiile extrem de rezistente.

Spațiile comune permit creșterea asertivității și a inteligenței sociale, dar spațiile liniștite pentru visare și relaxare oferă șansa de a reflecta, gândi sau evada. Căsuțele de joacă de răchită, scorburile în arbuști sau colibele joase pentru o joacă liniștită ar trebui să fie localizate departe de cele mai populare obiective.

Cutiile de nisip ar trebui să imite cavernele naturale, construite sub nivelul solului, pentru a preveni pierderea nisipului. Acestea încurajează explorarea materialelor, și în combinație cu echipamente de genul escavatoarelor și vagoanelor pentru săpături și transportarea nisipului, furnizează multiple posibilități pentru antrenamentul fizic, experiență tehnică și lucrul în echipă.

Figurinele ar trebui să fie mai degrabă funcționale decât decorative. Copiii nu împărtășesc neapărat simțul estetic al adulților. Mai important, ei sunt interesați de formele simple, mai degrabă sugestive decât reprezentative, care pot fi adaptate în jocul imaginativ : un buștean poate fi un cal sau o motocicletă, o cutie de gunoi poate fi o navă spațială.

Locurile de joacă incluzive pentru copii cu dizabilități necesită o proiectare specială. Copiii cu deficiențe auditive sunt limitați în ceea ce privește câmpul vizual, astfel încât componentele mobile trebuie să fie destul de distinctive – colorate diferit, de exemplu. Copiii cu afecțuni oftalmologice au nevoie de zone de siguranță care se diferențiază prin bariere ori au suprafețe diferite. Folosirea scaunului cu rotile necesită acordarea unei atenții deosebite suprafețelor și dimensiunilor, precum și amplasarea anumitor componente pentru joacă, cum ar fi cablurile pentru telefoane, de-a lungul cărărilor.

Nici un teren de joacă nu este perfect. Când privesc copiii jucându-se într-unul proiectat de mine, îi văd folosindu-l în moduri la care eu nu m-aș fi gândit. Pentru a permite copiilor să experimenteze în mod liber și curios prin joc, psihologii specializați în dezvoltare personală și proiectanții terenurilor de joacă trebuie să găsească o cale de mijloc. Lumea noastră urbanizată este, în esență, ostilă copiilor, așa că, proiectarea spațiilor de joacă ce respectă ceea ce își doresc si au nevoie cei mici, este, în opinia mea, esențială pentru îmbunătățirea lumii în care trăim, din punct de vedere social.

Stephen Kellert – transformă natura prin educație
Profesor emerit și cercetător savant senior la Școala de Silvicultură și Studii de Mediu Yale, New Haven, Connecticut.

Copilul tipic din America petrece acum în medie, 90% din timpul liber, între patru pereți. Copiii cu vârste cuprinse între 2 și 5 ani utlizează dispozitivele electronice în medie, mai mult de 30 de ore pe săptămână, în timp ce, pentru cei cu vârste cuprinse între 8 și 18 ani, media este de 52 de ore. Majoritatea copiilor alocă doar 30 de minute zilnic jocului nestructurat în aer liber; în urmă cu o generație, erau mai mult de 4 ore. Mulți părinți se tem să își lase copiii să se joace singuri afară, și privesc învățarea ca pe un proces formal ce trebuie să aibă loc în siguranța casei.

Un număr din ce în ce mai mare de dovezi provenind din studii efectuate în America, Europa și Australia – revizuite în publicația lui Stephen Moss din anul 2012, ”Copilărie naturală”, produsă de Trustul Național din Marea Britanie – sugerează că această deconectare poate produce deficite fizice, emoționale și intelectuale în procesul de dezvoltare și învățare al copiilor. Un copil mic ce se joacă într-un crâng ori sub un tufiș de grădină experimentează o bogăție a stimulării kinetice, auditive, vizuale și tactile. Aceste experiențe generează o gamă largă de răspunsuri adaptive ce provoacă observația, curiozitatea, uimirea, explorarea, rezolvarea problemelor și creativitatea. Un copil care construiește un dig sau un bârlog, dobândește cunoștințe despre gradienți, forțe, comportamentul apei și al lemnului, precum și al mediului înconjurător.

Centralizarea naturii în procesul de învățare al copiilor începe cu originea noastră ca specie. Pentru mai mult de 99% din istoria noastră evolutivă, oamenii s-au adaptat ca răspuns la forțele naturii în principal. Ne îndreptăm spre o conectare cu natura, o tendință numită biofilie. Dacă vrem ca aceasta să prospere, trebuie să îi oferim experiență și îngrijire. Faptul că ne bazăm pe învățat reprezintă sursa inventivității remarcabile a speciei noastre, însă poartă și potențialul de a ne determina să ne comportăm în mod contrar intereselor noastre biologice pe termen lung.

Dincolo de o conștientizare vagă că sistemul ‘în aer liber’ este benefic pentru copii, abia începem să explorăm rolul naturii în procesul de învățare și dezvoltare. Dovezile științifice încă sunt limitate, dar descoperirile în domeniul sănătății, educației, muncii, recreerii și comunității arată că de fapt contactul cu natura este vital în dezvoltarea copiilor și este posibil să nu se poată găsi un înlocuitor. De exemplu, un studiu efectuat în Australia, cuprinzând 90 de școli în care învață copii cu vârste cuprinse între 5 și 12 ani a relevat că joaca în aer liber îmbunătățește încrederea în sine a copiilor, precum și abilitatea de a lucra cu alții, grija pentru cei din jur, egalitatea în relațiile interumane și interacțiunea cu adulții.

Imersiunea în bogăția senzorială și informațională, precum și calitățile dinamice ale pădurilor, plajelor și pajiștilor evocă răspunsurile de bază ale procesului de învățare, cum ar fi identificarea, diferențierea, analiza și evaluarea. Copiii disting copacii mari de cei mici, plantele de casă de cele de grădină, plantele agățătoare de ferigi, furnicile de muște, rațele de păsări cântătoare, creaturile reale de cele imaginare. Aceștia dezvoltă abilități cantitative numărând insecte și flori; dobândesc cunoștințe despre materiale jucându-se în iarbă și în noroi; intuiesc fizica prin felul cum pârâurile de apă răspund în fața obstacolelor și oportunităților. Prin recunoașterea dealurilor, văilor, lacurilor, râurilor și munților, ei învață formele geologice. Prin conectarea cu alte forme de viață, de la copacii cu lemn roșu până la arici, copiii se confruntă cu o sursă nesfârșită de curiozitate, atașament emoțional și motivație în procesul de invățare. Prin adaptarea la natura înconjurătoare în continuă schimbare, adeseori imprevizibilă, ei învață să facă față și să rezolve problemele apărute.

Cartea clasică din 1989 a lui Alan Ewert „Căutarea aventurii în aer liber” (Gorsuch Scarisbrick) urmărește revizuirea studiilor despre participarea copiilor în cadrul programelor organizate în aer liber, și dezvăluie că aceștia adresează mai multe întrebări decât alții, și sunt mai buni în ceea ce privește soluționarea problemelor. Un studiu cuprinzând 262 copii cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani, provenind din cartierele sărace din Chicago, Illinois, demonstrează îmbogățirea jocului creativ în urma contactului cu natura.

Din nefericire, societatea modernă a început să ridice bariere în calea contactului copiilor cu natura. De exemplu, mediile rezidențiale, educaționale și recreaționale al copiilor sunt adeseori extrem de artificiale și private senzorial. Este necesară aplicarea unei noi paradigme : designul ecologic. Această apropiere de proiectarea peisagistă și a clădirilor încurajează direct și indirect contactul cu natura, precum și o experiență a locului, evocând afinitățile evoluate ale copiilor pentru natura înconjurătoare.

Experiența directă a naturii – lumină, aer, plante, animale, apă și peisaje – poate fi proiectată, de exemplu, prin amplasarea excesivă a plantelor atât în reședințe, cât și în aer liber, prin manipularea subtilă a fluxului de aer, temperaturii și presiunii, sau prin intermediul peisajelor de afară. Operele de artă inspirate din natură, folosirea materialelor ca lemnul sau lâna, precum și schițele ce imită formele naturale pot furniza o experiență indirectă a lumii vii. De asemenea, aceeași experiență o pot furniza și spațiile protejate, cu viziuni extinse și conexiuni vizuale cu lumea exterioară, precum și zonele bogate în caracteristici naturale, dar organizate și ușor de înțeles.

Proiectarea ecologică prezintă potențialul de a transforma școlile și locurile de joacă ale copiilor. Un exemplu recent îl constituie Școala Elementară Sandy Hook din Newtown, Connecticut, aflată în reconstrucție, după ce în 2012 au avut loc împușcături soldate cu moartea a 20 de copii pe proprietatea școlii. Proiectul inițial al școlii era privit la scară largă ca o structură goală. Noua școală, pentru care am fost consultant de proiectare, se distinge prin pătrunderea cât mai amplă a luminii naturale și prin materiale ecologice, peisaje în exterior, plantații întinse, curți și locuri amenajate cu apă. Caracteristicile designului ecologic încurajează procesul de învățare, și la fel de important, încurajează viața în contextul acestor pierderi inimaginabile.

Natura înconjurătoare este mai mult decât un decor de fundal sau o atracție de care ne putem lipsi. Privind-o ca pe un profund act de interes personal, o formă de apărare împotriva unui viitor ce periclitează bunăstarea speciei noastre pe termen lung, la fel de important ca și amenințările mult mai evidente ce vizează sărăcia și bolile.

Facebook Comments

ddj2__.png

{ 0 comments… add one }

Leave a Comment