≡ Menu

Povestea ciudată și curioasă a ultimului pustnic adevărat

the-last-hermit-gq-magazine-september-2014-life-05De aproape treizeci de ani, o fantomă a bântuit pădurile din Central Maine. Nevăzut și necunoscut, a trăit în secret, intrând nepoftit în casele oamenilor, în miez de noapte, reușind, astfel, să supraviețuiască din ceea ce putea fura. Pentru localnicii speriați, a devenit o legendă, sau, mai degrabă, un mit. Se întrebau cum ar putea fi, dacă ar putea fi, adevărat. Până într-o zi anul trecut, când pustnicul a ieșit din pădure.

Și a fost prins furând niște bomboane și alimente dintr-o tabără de vară părăsită aflată în localitatea Pine Tree din Central Maine. Nu a opus rezistență, iar polițiștii au aflat ulterior din declarațiile sale că este născut pe data de 7 decembrie 1965, și că nu are acte, locuință, adresă, mașină, dosar fiscal sau adresă poștală. Au mai aflat că trăiește singur, în pădure, de 20 de ani, din 1986, mai exact.

Chris a trăit orientându-se după ritmurile anotimpurilor, dar s-a concentrat pe ideea de a supraviețui iernilor destul de aspre din Canada. Pregătirile începeau la sfârșitul fiecărei veri din momentul în care cabanele de pe malul lacului își încheiau sezonul de vară anual. „Era cea mai aglomerată perioadă din viața mea”, a declarat el. „Momentul Recoltei. Un instinct ancestral. Deși nu este, în general, asociat cu încălcarea legii.”

Scopul său principal era de a se îngrășa. Aceasta era o necesitate care putea face diferența dintre viață și moarte. „Mă îndopam cu zahăr și alcool”, a spus el. „Este cel mai rapid mod de a câștiga în greutate și îmi plăcea starea de ebrietate pe care mi-o dădea alcoolul.” Sticlele pe care le fura erau indicii ale unei persoane care niciodată, așa cum a și recunoscut, n-a comandat vreo băutură în vreun bar: Cremă de coniac cu aromă de cafea, Daiquiri cu căpșuni, un fel de vin amestecat cu ciocolată (pe etichetă scria: „ciocolată fină, frișcă și vin roșu”).

Pe măsură ce serile începeau să se răcorească, își lăsa barba să crească până la lungimea ideală, de aproximativ un centimetru, suficient de mare pentru a-i izola fața de intemperii, suficient de scurtă pentru a preveni acumularea de gheață. Își intensifica în același timp incursiunile de sustragere a diferitelor bunuri adunând mâncare și gaz. Prima zăpadă, de obicei, sosea în noiembrie. Chris era mereu foarte atent să nu lase vreo urmă pe undeva, mai ales că este imposibil să te strecori nevăzut pe o pătură de zăpadă proaspăt așternută. Și, astfel, pentru următoarele șase luni, până la dezghețul de primăvară din luna aprilie, Chris își părăsea rareori ascunzișul din pădure.

Reporterul l-a întrebat dacă dormea tot timpul, dacă reușea să hiberneze. „Complet greșit”, a răspuns el. „Este periculos să dormi prea mult timp în timpul iernii.” Când vremea devenea extrem de rece, îmi programam să adorm la 07:30 și să mă trezesc până la 2 AM. În acest fel, în momentele în care era cel mai frig, eu stăteam treaz.” Dacă ar fi rămas în pat mai mult, condensul din corpul său putea îngheța sacul de dormit. „Dacă încercați să dormiți în acest tip de frig, s-ar putea să nu vă mai treziți niciodată.”

Primul lucru pe care îl făcea la 2 AM era să aprindă soba și să înceapă să topească zăpadă. Pentru a-și menține circulația sângelui, mergea de jur împrejurul perimetrului micii sale tabere. Picioarele nu păreau să se dezghețe complet, dar atâta timp cât avea la îndemână o pereche de șosete bune, uscate, aceasta nu era o problemă. „Este mult mai important să fii uscat decât cald”, a spus Chris. Până la răsărit, își refăcea rezerva de apă zilnică. „Apoi, dacă îmi era foame, serveam masa.”

„Dar trebuie să te fi gândit la anumite lucruri”, a adăugat reporterul. „La viața ta, la condiția umană.”
Chris a devenit dintr-odată surprinzător de introspectiv. „Mă gândeam la multe”, a spus el. „Singurătatea mi-a crescut capacitatea de percepție. Dar aici vine partea complicată, când am raportat percepția asta clară la mine, mi-am pierdut identitatea. Fără audiență, fără nimeni pentru care să am ceva de demonstrat, existam și atât. Nu era nevoie să mă definesc; am devenit irelevant. Luna era minutarul, anotimpurile erau orarul. Nici măcar nu aveam un nume. Niciodată nu m-am simțit singur. Ca să mă exprim romantic: Eram complet liber.”

Dar, în timpul discuției finale, a devenit mult mai reflexiv. Nu caută toată lumea, a spus el, același lucru în viață? Nu suntem toți în căutarea mulțumirii ? El nu a fost niciodată fericit în tinerețe, nici în liceu, nici cu un loc de muncă, nici în preajma altor persoane. Apoi, a descoperit tabăra din pădure. „Am găsit un loc unde m-am simțit mulțumit”, a spus el. Locul său perfect. Singurul loc din lume unde se simțea liniștit, împăcat.

Sursa: GQ

Facebook Comments

ddj2__.png

{ 6 comments… add one }
  • Magdalena ianuarie 6, 2015, 17:11

    Stupid. In romaneste, cuvantul „pustnic’ are cu totul alt inteles; ba chiar si in romanele medievale, pustnicul, retras in paduri dintr-o dragoste nefericita, are inaltime spirituala. Nu inteleg care e „invatatura” povestii acestui nefericit.

    • Daoism ianuarie 10, 2015, 23:23

      se pare că pustnicii, sihaștrii, anahoreții, călugării, ermiții, sau cum se mai numesc ei nu se retrag în păduri numai din cauza rănilor sentimentale ocazionate de iubiri neîmpărtășite 😉 – asta poate fi una dintre concluziile extrem de interesante pe care le poți avea după citirea articolului și care poate demonta multe mituri pe care ni le-am creat anterior …

  • Magdalena ianuarie 11, 2015, 05:48

    Iar eu inteleg din acest raspuns ca nu se intelege subtextul comentariului meu. O lamurire: povestea de mai sus nu seamana a „pustnicie” in scopurile „traditionale” ale acestui tip de existenta.
    A doua lamurire: pentru cine nu a citit literatura medievala- cavalerii nefericiti se retrageau in padure pentru a se inchina si dedica Domnului, chiar daca mai „pacatuiau” dupa aceea; exemplul clasic: Sir Lancelot.
    Si o concluzie pentru mine: sa imi vad de treaba; intr-o comunicare, repertoriile celor doi agenti trebuie sa se suprapuna macar partial. In cazul de fata, suprapunerea, infima, se refera la utilizarea aceleiasi limbi.
    Sa aveti o viata frumoasa!

    • Daoism ianuarie 14, 2015, 10:42

      da, aveți dreptate, din păcate limba română a păstrat din punct de vedere semantic sensul cuvântului pustnic (cu tot ceea ce înseamnă el din punct de vedere spiritual) limitat la înțelesul lui religios – aproape că nu există în limba actuală un sinonim care să descrie o persoană retrasă în singurătate care să aibă un sens laic – e de înțeles, astfel, de ce apar aceste „derapaje” lingvistice (de altfel, comentariul nostru a fost o invitație mascată la a ne sugera un termen pe care îl considerați mai potrivit decât cel de pustnic) – în rest, la o lectură mai atentă – mai ales pentru cei care practică alchimia internă – se desprind din text multe idei interesante despre viața interioară a unui individ

  • Nyku februarie 13, 2015, 17:02

    Avem sau aveam si noi un asemenea sihastru, nu-i spun pustnic sa nu se supere Magdalena. Nu stiu daca mai traieste, cineva din presa locala i-a facut o vizita acum ceva ani in urma. Ei l-au numit Yeti probabil din cauza de senzational, nu era cazul.
    Interesante sunt raspunsurile sincere pe care Mihai Racu le serveste jurnalistului.
    Cu acordul dumneavoastra va invit la 30 de minute de simplitate cum nici nu ganditi ca exista:
    https://www.youtube.com/watch?v=O9t5AH5aSWE

  • Magdalena februarie 19, 2015, 20:39

    Zau daca stiu care este interesul in aaceasta povestire. mul nu este nici pustnic, nici sihastru si nici Yeti.
    Raspunsurile lui sunt simple, desi se vede ca are ceva spoiala de carte, poate autodidact si destul orgoliu, nu prea bine ascuns.
    Ce-am invatat din acest interviu? Nimic. Am pierdut ceva timp. Vesnica cautare de „original” a jurnalistului, care nici intrebarile nu si le-a pregatit cum trebuie. Amuzant cum omul „civilizat” tremura de frig si omul „simplu” nu avea nici o problema. Aici l-am invidiat.
    Sanatate sa avem

Cancel reply

Leave a Comment