≡ Menu

Zeitățile pământurilor și apelor

fuxi-nuwa-cropÎn mod absolut similar cu țăranii din Europa medievală, sătenii „superstițioși” din China antică credeau că totul avea viață în jurul lor. Pentru aceștia, râurile, pădurile, munții, sau chiar țărmurile mărilor păreau fermecate, aproape la fel ca în peisajele vechi Japonia.

În momentele de început ale copilăriei omenirii, lumea părea că are o vibrație specială dată de spiritele ce aveau o putere și o frumusețe maiestuoasă, fie că erau reprezentate de dragoni care aduceau furtuna, femei vulpe, sau nemuritori ce aleseseră să trăiască în munți. Această imagine rurală completată de minuni a fost imprimată în memoria populară ca fiind adevărata înfățișare a pământului.

În opinia unor culturi, zonele de sălbăticie naturală erau doar un pustiu fără Dumnezeu. Orașele și palatele domnitorilor păreau mult mai aproape de divinitate. Dar majoritatea chinezilor considerau că natura sălbatică era cea mai aproape de sacru. Mai mult, în nenumărate povești daoiste, călătorii din păduri povesteau cum au întâlnit pe drumurile străbătute anevoie un om bătrân cu ochii vii, sau o femeie mândră, cu părul despletit (Hymes, 1996, 64).

Femeile ce susțin lumea

Antichitatea a avut tendința de a proiecta propria imagine asupra universului, astfel încât totul părea să aparțină unui anumit sex.

Aurul era considerat a fi în esență partea Yang a soarelui, iar perlele reprezentau esența Yin a lunii. Apa în mod special părea să fie de sex feminin. Râurile, norii de ploaie, ceața de munte, sau marea strălucitoare erau izvoare de viață lichidă, ce curgeau dinspre sursa de viață. În spatele suprafețele lor sclipitoare se viețuiau spiritele care reușeau să le anime, a căror frumusețe numai apele puteau să o reflecte.

Așa cum explica o femeie de afaceri modernă din Shanghai, recent: „Toată lumea spune că femeile sunt ca apa. Cred că e adevărat pentru că apa este sursa vieții, și se adaptează la mediu. Ca și femeile, apă se oferă, de asemenea oriunde am merge pentru a hrăni viața.”

Cei ce trăiau în vechime și-au imaginat că puterea ce anima apa era un balaur, sau o femeie șarpe care putea lua forma zeității Nu Wa. În sute de culte locale spiritele care evocă esența vieții sunt asemănate cu o femeie iubită.

În timpul dinastiei Tang, Cen Shen descria astfel, ritualurile de la altarul Femeii Dragon:

„Femeia Dragon – nu știm de unde vine …
Dar când sosește aduce vânt și ploaie!
Pe altarul ei, sub pădurea albastră,
se încolăcește sinuos, de parcă ar vrea să-ți vorbească …
Oamenii lui Shu vin acolo, adorând-o,
Pentru a-i oferi vin, în ritmul sacru al tobelor.” (Shafer, 1980, 60-61)

Sursa: Yang-Sheng

 

ddj2__.png

{ 0 comments… add one }

Leave a Comment